nu sunt printesa.

Ma hranesc cu zambetul Tau in dimineata mea, ating Mana Ta ce imi este vesnic intinsa. Am sentimentul ca in dorinta mea de a urmarii inima Ta, uneori ma afund in negrul din mine, ma gasesc alergand fara a innainta. Un pas, doar; dar nici macar atat... Am pierdut ceva din Tine, am lepadat oare din adevar? Posibil. Dar nu uit ca sunt condamnata sa confrunt circumstante si sa gazduiesc un trup muritor. Sunt momente in care motivele zambetelor mele se ofilesc dar sunt mai multe momentele cand ma ridic in culmi de fericire. Pentru ca Tu intelegi natura mea si imi accepti inima care, oricum e a Ta. De multe ori ma simt infranta de insami ratiunea si inima. Nu gasesc raspuns la toate raspunsurile pe care le-am oferit si sunt lipsita de orice pricepere. Fie sunt prea eu, fie vreau sa devin eu, ceea ce inca nu am castigat. Undeva pe strazi de primavara tanara, caut o primavara tarzie de inima... Si asa cum un ceainic cu valoare este asezat pe o masa de buctarie, asa am impresia ca si eu mi-am asezat inima, tot pe o masa de bucatarie. Numai ca inima nu avea suport si a cazut, mii de imimi imprastiind pe podea caci, s-a spart, asa cum era de asteptat. Si acum ma intreb, oare de ce am pus inima in bucatarie pe masa?