Cineva vorbea odata despre acea "gena a renuntarii" in ADN-ul nostru. El se numea Gordon MacDonald.Spunea ca este cutremurator sa descoperi asa ceva, si totusi la fel de real precum zorii zilei se scurd in noapte.
Stau si ma gandesc la aceasta gena a renuntarii, si remarc realitatea existentei sale atat de aproape de fiecare din noi. Sa termini scoala pare prea greu, deci abandonezi. Sa urmezi un regim e plictisitor, deci te multumesti cu un corp plinut. Sa fi ordonat si sa-ti platesti facturile la timp necesita discilplina, deci urmezi calea haosului in domenilul platilor la timp. Cel mai usor mod, cea mai confortabila cale, aceea ne surade de cele mai multe ori. Asta o scriu din sinceritate.
Nu m-am considerat pana acum o persoana cu un grad ridicat al renuntarii, lupta fiindu-mi cea pe care am ales-o camard de viata. Lupta este cea care imi aduce satisfactie, gust amar dupa infrangere si tot ea e cea care ma impulsioneaza sa nu uit ca nu s-a sfarsit. Lupta ma face sa nu uit ca traiesc! Nu vreau cu nici un chip sa uit ca voi murii, facand o greseala colosala lasandu-ma surprinsa de momentul rece al tacerii, insa nu vreau sa imi permit sa uit sa traiesc!!!
Nu cu mult timp in urma am fost prinsa intr-o zona dubioasa tare. Dupa cum spuneam, nu m-am considerat pana acum o persoana care se operste din alergare, care renunta, care spune ca s-a terminat. Dar am ajuns intr-un moment in care nu m-am recunoscut, in care tot ceea ce stiam despre mine si capacitatile mele de raportare la lume, nu se mai conectau cu ceea ce devenisem. Eram singura si ineficienta. Acestea sunt simptomele cele mai vrednice pentru a-mi descrie starea. Parca tot ce stiam bun in mine ma abandonase, credinta si capacitatea mea de a ma agata de speranta, bucuria din privire, totul era sters acum. Oboseala acuta: atat fizica, emotionala cat si spirituala. Se poate sa fi fost secatuita, luata prin surprindere de valuri prea mari, necugetate fiindu-mi unele decizi, uitand sa veghez poate asupra sufletului. Caci da, el nu se hraneste cu umbre.
A urmat un moment invizibil in care am pasit in spre restaurare. Il numesc invizibil deoarece linia de demarcatie dintre acea perioada si prezent, este foarte fin trasata, ne putand spune cu precizie cand revenirea s-a produs. Poate a fost si este un proces. Cert este ca fara decizie si vointa, nu era posibila ingaduirea Dumnezeului sa-mi binecuvinteze inima, starea si sentimentele. Inima alaturi de minte a fost pusa pe roate. Zambesc.
Daca ar fi sa descriu momentul, asa ar fi aratat el:
Acesta este unul dintre acele momente in care pot sa aleg perseverenta in pofida obstacolelor care imi stau in cale. Nu este un moment in care sa-mi risipesc energia intrebandu-ma daca nu cumva ar trebui sa ma aflu in alta parte. Nu este un moment in care sa ma intreb daca voi putea face fata. Este momentul in care provocarea si adversitatile imi arunca o privire piezisa si eu trebuie sa decid daca gena renuntarii este una dominanta sau recisiva in mine.
Acum ma aflu intr-un moment in care este extrem de eliberator pentru mine sa-I spun lui Dumnezeu ca voi continua sa alerg in cursa, ca nu voi renunta, ca voi continua. Nu am certitudinea ca pot sa castig, dar voi alerga cat de tare pot!
Am stat in fata unei provocari. Inca stau. Dar m-au coplesit intrebarile grele legate de scop, de motivatia care imi accelera inima, de stadiul sanatos al identitatii mele. Eram pe zero, pluteam. Eram dusa de val. Cand la un moment dat, cand am vrut sa ma retrag, sa ma intorc, sa iau calea cea mai usoara( aparent), am fost pusa in fata unei decizii. Un raspuns se cerea de la mine. In starea in care eram credeam ca munca mea, slujba mea ar putea fi un obstacol in calea misiunii mele, in calea scopului meu de a-I fi placuta Lui. Cautam semnificatie, dar nu pentru mine personal, caci ea atunci inseamna moarte. Cautam semnificatie impreuna cu Dumnezeu, pentru altii, caci atunci ea e cea care da viata. Nimic din ceea ce fac cu Dumnezeu impreuna, pentru altii nu se scufunda in neant ci, va ramane o cununa vesnica, intr-o galerie de onoare nepieritoare. In cautarea semnificatiei, am putut intrevedea un dans gratios.
Am zis : DA! Atunci in mine a inceput totul, in mine, prin mine, in jurul meu. Constiinta reinvia, inima simtea o data, de doua ori, de mii de ori, din nou....Misiunea mea de aici incepea.
Adevarata competitie este de fapt sa vad daca pot sa dau ce am mai bun, sa vad daca pot sa alerg si sa nu ma dau batuta cand ma confrunt cu o mare provocare.
Frederick Buechner a scris in general despre lucrarea la care te cheama Dumnezeu, ca fiind: "o lucrare pe care trebuie sa o faci si de care lumea are nevoie. Locul in care te cheama Dumnezeu este locul in care cea mai mare satisfactie a ta se intalneste cu cea mai mare sete a lumii."
Autorul care mi-a castigat simpatia, John Ortberg spunea la randul sau un lucru care mi s-a parut atat de potrivit si incurajator: " Daca ai in fata o provocare, o actiune care te-ar putea ajuta sa cresti si care le-ar fi de folos celor de langa tine, insa tu(eu) ai un sentiment de teama in privinta ei, este foarte probabil ca mana lui Dumnezeu sa fie in provocarea respectiva. Mai fa un pas."
Nimeni nu poate duce la bun sfarsit pentru mine ceea ce eu am fost chemata sa fac. Eu trebuie sa realizez ceea ce am primit sa indeplinesc, eu sunt cea care isi va folosi abilitatiile definitorii in slujba a ceva mai mare decat mine.
Poate ar trebui sa existe cineva care te cunoaste suficient de bine si care te-ar putea ajuta sa identifici ce anume te cheama Dumnezeu sa faci. Pentru mine insa din acest punct de vedere negrul se lasa usor, ca o umbra, si ma gesesti undeva singura, neinfluentata sau impulsionata de sfaturile unora numiti : cei care te cunosc suficient de bine.
Cine te iubeste suficient de mult incat sa iti lanseze o provocare atunci cand vrei sa dai inapoi?
Raspunsul meu este : DUMNEZEU.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu