Sunt la margine de drum. Privesc inainte si pot avea intrebari. Le lepad. Ma dezgolesc de ele si raman tacuta, fara nimic altceva decat linistea din jur. Ma pregatesc sa dau frau liber unei voci interioare cu un puls nou si stil de percepere a freamatului nedezvaluit inca.
Ea nu neaga ceea ce a fost pana acum, ea nu vrea sa minta, ea nu aduce o intorsatura brusca vietii. Ramane valabil sa cladesc in vederea progresului sufletului, ramane in picioare increderea ferma in Mangaietorul si Sustinatorul starii mele. Vocea interna nu intentioneaza sa zguduie realitatea existentei mele. Se formeaza ca preocupare si dorinta aprinsa pentru a prinde curaj sa inainteze. De intrebari nu vrea sa aminteasca pentru ca stie ca sunt intutile si lipsite de sens. Nu vrea sa intrebe. Dar ea, vocea interna este asa de trista. Imi spune ca ii lipseste ceva. Ca nu e completa. Eu intreb, ea nu imi raspunde. Are atat de multe sa-mi impartaseasca, de parca ar vorbi de o alta viata, o alta Imparatie, un alt meleag. Imi atrage atentia, bland, melancolic spre nori, undeva departe. Unde e odihna. Ritmul vocii din interior e altfel acum, plutind usor, incet spre vesnicie parca. E asa satula de ceea ce a intalnit in drum pana acum. A obosit sa asiste unei vieti in contur inchis in greutate si singuratate. Imi spune ca vrea altceva. Eu raman fara raspuns, cuvintele fiind putine, ochii devenind noul ocean. A ramas intr-un monolog banal, de una singura. Dar se va intoarce. De ceva timp tot asa face!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu